Mini Pavlova puțin mai… altfel

  La fiecare sărbătoare importantă făceam aceleași prăjituri. Ajunsese un fel de tradiție, să le avem pe masă doar de Paști și de Crăciun. Astfel, câțiva ani la rând am făcut Șumeghe… până într-un an când crema mi-a ieșit un fel de „… Ozana cea frumos curgătoare...” (vorba lui Creangă) și, ținând-o în frigider până la inventarea unei alte rețete care s-o cuprindă, aceasta s-a răzvrătit și „a fugit” din bolul în care o pusesem, mânjindu-mi frigiderul pe dinăuntru de sus până jos. După acest „succes” răsunător care m-a costat niște timp în plus (ca să nu mai zic și de ingrediente), m-am răzvrătit și eu, scoțând biata prăjitură definitiv din meniul de sărbători. Dacă voiam Șumeghe, mergeam la fratele meu să mănânc, căci și el o făcea de sărbători. Apoi, mai era nelipsitul Snikers, care, pe vremea aceea, neștiind cum se cheamă, l-am numit „Prăjitura cu ciocolată albă”; după ce primisem rețeta de la un prieten, fost coleg de facultate, ani la rând această prăjitură era nelipsită de la masa de sărbători. Sărățelele deveniseră și ele parte din tradiție, încă de pe vremea când trăia mama și făceam împreună două porții, bucurându-ne de timpul petrecut împreună. Dacă era înainte de Crăciun, sărățelele erau însoțite și de colinde (vaaaai, ce amintiri minunate îmi trezesc sărățelele astea! clar, ele vor fi pentru totdeauna parte din tradiție, orice-ar fi...) Cornulețele cu rahat au intrat recent în meniul nostru, rețeta primind-o de la o cunoștință a soțului, fostă bucătăreasă ieșită deja la pensie, dar dornică de a împărtăși din secretele într-ale bucătăritului și celor mai puțin experimentați.

  Astfel, înainte cu vreo săptămână de sărbătoarea care urma să aibă loc, făceam o incursiune printre rețetele prăjiturilor „medaliate” ca să știu exact de ce ingrediente am nevoie. Dar anul acesta, înainte de Paști, dând cu ochii de Snickers, mi-am zis că ar trebui să-l înlocuiesc cu altceva... Prea știam prăjitura asta pe dinafară, nu ne mai oferea emoția de pe la începuturi, când ne dădea pe spate cu un „Uaaau, ce bună e!” Dar cu ce s-o înlocuiesc? Și mi-am amintit cum, cu vreo lună înainte, am dat în „Orășenii de la țară” peste o rețetă a unei prietene virtuale foarte dragi mie și atunci spusesem c-am s-o încerc și eu de Paști: Mini Pavlova. Avea și explicații cum se procedează la fiecare etapă și chiar nu părea deloc greu de făcut. Și mi-am zis că ar fi tocmai ce am avea nevoie, nemailuând în seamă sfatul lui Luci care-mi spunea de ani de zile: „Dacă vrei să încerci ceva nou de sărbători, fă o demonstrație înainte, să vezi dacă-ți iese!” Ce demonstrație, nu scrie clar cum se face? N-ai cum da greș la această prăjitură când, la ce explicații există, mai că se face singură. Am luat „la puricat” rețeta de pe telefon, căci avea și poze cu explicațiile de rigoare și m-am pus pe treabă, mai mult de pe scaun, căci, fiind deja seară (dacă și prietena mea în acea perioadă a zilei o făcuse, am zis să respect întru totul rețeta), eram obosită, iar picioarele nu mai voiau să mă asculte. Și fac totul „ca la carte”, mai bine zis „ca la telefon”, ajungând până la faza cu poschul. Aveam unul cumpărat cu tot ce trebuie pentru ornat torturile. Dar e destul de mic, maglavaisul mult și nici mâinile nu mai vor să-mi fie de ajutor, simțindu-le și pe ele grele, ca de plumb. După ce mă chinui cu poschul și fac vreo cinci grămăjoare pe hârtia de copt din tavă și văd și cât material mai am, mă gândesc că aș avea nevoie de vreo cinci tăvi și tot n-aș termina cu făcutul coșulețelor. Plus că trebuie să stea în cuptor trei ore la 90 de grade și apoi încă două-trei ore fără a deschide cuptorul. Fac o socoteală în minte câte ore ar fi nevoie în total pentru o astfel de misiune și, pentru că-mi dă „cu virgulă”… mă hotărăsc rapid: iau o spatulă și întind tot maglavaisul în tavă... Asta are să fie o „Mega-gigantică Pavlova”… Apoi o bag în cuptor la temperatura potrivită și mă mai chinui cu somnul, să nu adorm vreme de trei ore… Pe la douăsprezece noaptea închid cuptorul și de-abia mai am putere să mă târăsc până în dormitor unde mă arunc în pat și adorm instantaneu, visând o mulțime de coșulețe din albuș, albe, pufoase și delicate...

  A doua zi, primul lucru după ce mă trezesc și-mi fac exercițiile, merg la cuptor și-l deschid, dar… coșulețele nicăieri… În locul lor, pot să-mi admir „Mega-gigantica Pavlova”… Sunt nițel dezamăgită, nu atât de lipsa coșulețelor pe care doar le visasem, cât pentru că o margine a foii de albuș pare cam clicoasă, parcă n-ar fi fost coaptă suficient. Nu-i nimic, o mai bag la cuptor pentru o jumătate de oră, să zicem la... 100 de grade, să se facă cum trebuie, nu? Dar ce-are prăjitura asta? că după ce o scot a doua oară din cuptor, pare tot clicoasă, dar în altă margine (oi fi întors tava)? O mai bag o dată, se știe doar că a treia oară e cu noroc…

  Ei bine, după ce „Mega-gigantica Pavlova” mea e scoasă din cuptor pentru a treia oară, mă uit la tăblia din albuș și nu știu ce să fac cu ea… Pentru că n-am vreme acum de experimente, o împachetez și o duc în birou la răcoare, gândindu-mă că, după ce or trece sărbătorile, ne-om putea ocupa de ea mai pe îndelete…

  La vreo două săptămâni de la această întâmplare, având ceva de lucru în birou, mă împiedic de… Mini Pavlova mea, care, fie vorba între noi, numai mini nu era… Oare o mai fi bună? O despachetez și rup un colțișor. Ooo, da’ încă ce bună! Pun mâna pe telefon și-l sun pe Luci să cumpere un spray cu frișcă și niște fructe de pădure (zmeură și afine) că avem desert pe duminică. Și iacătă că, în data de 19 mai, sus-numita mea Pavlova este ruptă în bucăți și ornată cu ingredintele necesare cumpărate de Luci. Acuma, după ornare, parcă seamănă nițel cu Mini Pavlova din „Orășeni la țară”. De gust… nu vă mai spun, e super-delicioasă… Clar, o mai fac și altădată! 

 

săi/să-i

                        săi

Nu toți copiii săi au făcut studii superioare.

Ai săi nu l-au lăsat în tabără.

Profesorii săi sunt foarte bine pregătiți.

Dintre toți ai săi doar câțiva s-au hotărât să se ofere ca voluntari.

Cei mai drăguți câini pe care i-am văzut vreodată sunt ai săi.

                        să-i

N-o să-i audă niciodată cântând.

Să-i spună și lui dacă a aflat ceva util. 

Nu uita să-i dai și lui de știre!

Știu doar că vrea să-i facă de râs în fața tuturor invitaților.

Oare ar trebui să-i cumpăr un cadou?

Cum să ne rugăm (Petre Dulfu)

Spre a se ruga, Iisus,

într-un loc pustiu s-a dus.

Ruga când își isprăvi,

Un învățăcel veni:

-Să ne-nveți (grăitu-i-a)

Și pe noi a ne ruga.

Domnu-a zis: -Când vă rugați,

Astfel voi să cuvântați:

Și cu glasul răspicat,

„Tatăl nostru” i-a-nvățat:

Ruga ce, pân-azi de-atunci

Și bătrâni o zic și prunci.

 

Le-a mai spus Iisus apoi:

 

-Dacă unul dintre voi

Merge-va și-n geam va bate

La un prieten pe-nnoptate:

-Dă-mi trei pâni azi împrumut,

 Căci un oaspe mi-a căzut!

Iar din casă, cel rugat,

Va răspunde: -Sunt în pat!

Pruncii adormitu-mi-au;

Nu pot să mă scol să-ți dau!

Și cellalt grăi-va iară,

Mai stăruitor, de-afară:

-Fii bun!... Oaspele sosit,

Mi-e prieten mult iubit!

N-am ce-i pune înainte!

Hai, și-mi dă! te rog, fierbinte!

Drept vă spun! de n-o să vie

 Ca să-i dea din prietenie:

Va-mplini a lui rugare

Pentru stăruință mare!

..........................................

Iată, deci, povața mea:

Cereți și-o să vi se dea;

Căutați și veți afla;

Bateți!... vi s-o descuia!...

Fiul tău de-ți cere pâine:

Piatră tu să-i dai îți vine?

Pește el cerând mâncare:

Poți să-i dai un șarpe oare?

..........................................

Dacă voi cei răi, deci știți

Bunătăți să dăruiți

La ai voștri fii, cu cât

Mai vârtos Cel Preamărit

Și Preabun va da din cer

Bunuri celor care-i cer!

 

 

Peripeții din cel mai frumos concediu

  După o perioadă de 13 ani în care nu mai fusesem în concediu împreună (nu ne nimerisem să fim amândoi liberi în același timp) și după aproape un an de la o operație de cancer pentru care încă mai făceam controale regulate din trei în trei luni, iată că în 2018 ne-am decis ca, orice-ar fi, să facem tot posibilul să nu pierdem șansa de a ieși din rutina vieții de zi cu zi și de a „evada” undeva. Nici atunci nu reușise Luci să-și ia concediu decât după perioada în care am fost și eu, așa că ce puteam face altceva decât să-mi iau liber o săptămână în plus, ca, măcar atunci, să profităm de ceea ce ne-am propus.

  Dar întrebarea era unde să mergem? Ce itinerar să alegem? Nu voiam să repetăm experiența din 2002 când fusesem la mare cu mașina, planificând vacanța până în cele mai mici amănunte cu două luni înainte, cu liste ce să ducem cu noi, ca nimic să nu ne ia prin surprindere. Nu că n-a fost frumos, mai ales că fusesem cu niște prieteni de familie minunați, dar gătind mai în fiecare zi ca să nu cheltuim prea mult și petrecând 10 zile doar în același loc (Eforie Nord), am venit din concediu (prin Moldova, ce-i drept) mai obosiți decât plecasem. Așa că ne-am hotărât să nu facem cine știe ce pregătiri, să fim mai spontani, să vedem ce va ieși. Luci mă tot întreba în fiecare zi: „Ei, ai făcut un traseu pe unde să mergem, ce să vizităm?” Da’ de unde! Știam așa, vag, cam ce orașe mi-ar plăcea să vizitez, dar nimic „bătut în cuie”, stabilit dinainte. Acestea fiind zise, cu un itinerar destul de încețoșat în minte si cu o hartă a României în mâini (că doar eram copilot, persoană importantă, nu?), ne-am îndreptat spre Cluj, vrând să ne începem concediul cu Salina din Turda de care doar auzisem…

……………………………………………………………………………………………………………….

  Mijlocul săptămânii ne-a găsit la Sibiu, după ce vizitasem înainte și Muzeul Național al Unirii, precum și Sala Unirii din Alba Iulia, acestea fiind dintre cele mai importante clădiri istorice din țară pe care nu se putea să le ratăm. Pentru că era și sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, voiam să ajungem la slujbă la Catedrala Mitropolitană din acest oraș minunat. Dacă aveți vreodată ocazia să vizitați această catedrală, vă asigur că nu veți regreta. Este impresionantă, o copie la scară mai mică a Catedralei Sfânta Sofia din vechiul Constantinopol, actualul Istanbul, un alt loc în care mi-aș dori să ajung măcar o dată…

  Fiind în Sibiu, nu se putea să ratăm și vizitarea Muzeului Național Brukenthal, care este, de fapt, un grup de muzee, printre care și Palatul Brukenthal, unde am mai petrecut câteva ore bune. Am ajuns la concluzia că nu ai cum să vizitezi pe îndelete într-o singură zi, de fapt, într-o parte din zi, trei secole de istorie. După-masă am mâncat ceva, ne-am mai învârtit prin Piața Mare, apoi am plecat, urmărind să ajungem la Sighișoara pe timp de zi, să putem căuta cazare. Pentru că erau reparații pe drumul național, am hotărât să o luăm pe la Agnita, drumul fiind destul de bun și fără aglomerație, cu peisaje superbe și o liniște întreruptă de ciripitul vesel al păsărelelor și, rar, de câte o mașină dinspre sau înspre Sighișoara, locație spre care ne îndreptam și noi. Am ajuns la destinație spre seară, fiind încă lumină, dar, nu bine am intrat în oraș că un polițist aflat în mijlocul drumului ne trage pe dreapta. Luci chiar a zis, așa, ca o glumă: „No, cum ce-om fi păcătuit de ne oprește?” Am oprit în spatele mașinii de poliție și am așteptat să vină la noi să vedem ce dorește.

  Venind la noi domnul polițist, după ce s-a legitimat, ne-a spus că a fost anunțat prin stație că la Agnita a avut loc un accident în care ar fi fost implicat chiar modelul mașinii noastre, cu alte cuvinte, chiar mașina noastră. Am rămas „afiș” amândoi... Ne-a rugat să coborâm și a început să dea ocol mașinii, întrebându-ne de ce bara din spate era îndoită. Lucian i-a răspuns că doar de câteva luni cumpărasem mașina exact așa cum era (fostul proprietar, a dat cu spatele într-o țeavă metalică din curtea firmei, cel puțin această explicație am primit-o). Am întrebat, normal, ce fel de accident am fi făcut, dacă tot ne-a acuzat. În timp ce îi făcea lui Luci testul pentru alcool care a dovedit că soțul meu nu a băut, ne-a spus că exista, la ieșirea din Agnita o intersecție spre Făgăraș; un motociclist care se întorcea dinspre Făgăraș spre Agnita a fost ricoșat de mașina care nu-i acordase prioritate și nu oprise, ci fugise de la locul accidentului. Am tot încercat să ne amintim dar, dacă am fi dat în ceva, am fi auzit, că doar nu eram surzi, apoi s-ar fi văzut zgârieturi, urme de sânge. Pe drum nu întâlnisem decât un motociclist care venea dinspre Sighișoara spre Agnita, în rest, drumul fusese pustiu, doar când și când mai apăruse câte o mașină. Am întrebat ce ar trebui să facem. A oprit o mașină care venise din aceeași direcție ca și noi și ne-a spus că persoana din mașină era un preot pe care-l cunoștea și, întrebându-l, i-a zis că a fost implicat și Smurdul, accidentul fiind considerat fugă de la locul faptei. Ne-a sfătuit să ne întoarcem, căci altfel, se considera că ne sustragem legii și ne puteam trezi cu dosar penal.

  Ce puteam să facem, am făcut cale întoarsă 40 de km. spre Agnita. Pe drum, nu îndrăzneam să vorbim unul cu altul, atât de cătrăniți eram. Eu mă tot gândeam dacă nu cumva era adevărat, poate, tot făcând poze, mă aplecasem peste bord și, reducându-i vizibilitatea, Luci nu l-a văzut; dar dacă motociclistul s-ar fi izbit cu motocicleta pe partea mea, nu se poate să nu se fi auzit, să nu fi rămas urme vizibile. Și apoi, noi nu eram oamenii care, accidentând pe cineva, să fugim și să lăsăm o persoană rănită din cauza noastră pe marginea drumului ca pe un gunoi, nu așa am fost educați. Astfel, tot gândindu-ne și rugându-ne fiecare separat, dar pentru amândoi, am ajuns la Agnita și, ghidându-ne după indicatoare, la poliția din localitate. Am parcat mașina și ne-am dus înăuntru. Acolo am dat de motociclistul accidentat, umbla destul de greu, avea pantalonii sfâșiați și tocmai dădea o declarație. Am spus cine suntem și de ce eram acolo. Lui Luci i-au luat actele, i-au făcut încă un test pentru alcool, ieșind, și de această dată, negativ. Fiind și accidentatul prezent, am ieșit cu toții ca acesta să identifice mașina care l-a lovit. Când i-a arătat Luci mașina noastră, parcă „i-a picat fața” și l-a apucat bâlbâiala. Nu părea să fie aceasta mașina care l-a lovit, dar nici nu putea fi sigur.

  Ne-am întors la sediul poliției. Cei de acolo au spus că există în acea intersecție o cameră de supraveghere care, cu siguranță că a filmat ce s-a întâmplat în realitate. Dar, fiind sărbătoare și primăria închisă, ni s-a sugerat să ne întoarcem vineri. „Vai, cum am fi putut să ne continuăm concediul cu aceste incertitudini?” ne-am spus noi, în gând. Lucian a insistat: „Totuși, eu aș vrea să văd filmarea!” După ce unul dintre polițiști a dat un telefon, ne-am îndreptat spre primărie unde se afla aparatura de stocare a datelor de la camerele de filmat. Paznicul care era acolo ne-a lăsat înăuntru și poliția s-a apucat de treabă. Au căutat unde era intersecția cu pricina și, pentru că se știa ora aproximativă, a început vizionarea. Accidentatul nu a mai putut sta căci, lucrând la Smurd, urma să intre în tură, așa că a trebuit să plece. Noi am rămas să vizionăm în continuare. La un moment dat, am văzut pe ecran mașina noastră, trecând fără probleme. Deci, nu am fost noi. Am răsuflat ușurați. Dar, am stat, totuși, să vedem cine era vinovat. La patru minute după ce am trecut noi, a avut loc accidentul cu pricina, fiind implicată o mașină roșie cu numere de Spania. Aceasta a frânat brusc și, după câteva secunde, și-a continuat drumul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ciudat este faptul că mașina noastră e argintie, încurcătura făcându-se, probabil, și datorită unei mașini albe care fusese în fața mașinii implicate în accident. Motociclistul, din cauza impactului, nu mai era sigur ce culoare avea mașina care l-a lovit. Dar, sincer, nici nu ne-am așteptat să ne întâlnim cu accidentatul; după cele ce aflasem în Sighișoara, ni-l imaginam în spital, într-o stare mult mai gravă decât era în realitate. Ne-am „luminat” când am aflat că și el lucra pe o ambulanță Smurd.

  Polițiștii de față au luat numerele mașinii și au dat-o în urmărire. Ne-am întors la sediu, pentru a ne recupera actele și, cu unele scuze „forțate” ale poliției, ne-au lăsat să plecăm. Dar eu eram foarte revoltată: „Deja se întunecă, unde să dormim?” luându-i, parcă, la rost. Luci mă tot trăgea de mânecă să ieșim. „Voiai să-i enervezi, să ne găsească totuși ceva chichițe?” mi-a spus el, după ce ne-am văzut afară.

  Normal că nu am găsit cazare în Agnita și, nemaiavând ce face acolo, am luat-o înapoi spre Sighișoara. Am ajuns după ora zece și, cum se întâmplă și minuni, mai ales că era și zi de sărbătoare, tocmai pe strada unde ne oprisem să ne dumirim unde suntem și încotro s-o luăm, stătea în poartă un om care mai avea o cameră liberă la pensiunea Hera și căuta posibili doritori. Am văzut camera, era mai mult decât aveam noi nevoie, erau de fapt, două camere, prețul, pe măsură, dar nu ne-a păsat. Ne-am dus în oraș să ne luăm ceva de mâncare, după care ne-am cazat, și doar pe când eram deja în pijamale, mâncând, am început să ne destindem și chiar să ne amuzăm după tot stresul și întâmplările prin care trecusem în ziua respectivă.

  Restul concediului a decurs fără alte evenimente neplăcute, bucurându-ne de fiecare clipă și încercând să acumulăm cât mai multe amintiri minunate. Dar Sighișoara m-a impresionat cel mai puternic și, dacă ar fi să mai facem un concediu prin zonă, n-aș rata acest oraș, posibil pentru că mai eram încă sub efectul întâmplărilor din ziua precedentă și a bucuriei că totul s-a terminat cu bine pentru noi. Mi-a plăcut totul acolo, în mod special Turnul cu Ceas, simbolul orașului Sighișoara, unde, la fiecare nivel era ceva de văzut, ceva nou de descoperit. Totuși, au rămas încă multe obiective nevizitate și ne-am dat seama, încă o dată, că nici la Cetatea Medievală Sighișoara nu poți sta doar o zi, doar câteva ore, la cât eram noi de meticuloși, de dornici de a vizita tot ce se poate și de a trece prin sute de ani de istorie într-un timp atât de scurt.

……………………………………………………………………………………………………………...

  După alte câteva orașe și locuri cu obiective turistice superbe, neuitând nici de Lacul Roșu, de Cheile Bicazului și nici de „Humuleștii” lui Creangă, ne-am întors acasă mult mai bogați sufletește, purtând în amintire cel mai frumos concediu din viața noastră, în pofida peripețiilor prin care am trecut. Încă, după șase ani, la fel mi se pare...

                                  

                                 

                          

                                                          

Orașul din cireș

  Ciresul nostru, în cei aproximativ 25 de ani de când locuiește la noi în curte, a văzut multe la viața lui. Dar nimic din ce a trăit nu i-a schimbat spiritul, rămânând același cireș bun, iubitor și empatic (bine, și nealtoit) cum îl știam dintotdeauna. Căci, din primăvară până-n toamnă, ba chiar și iarna, el își întinde brațele, oferind adăpost tuturor zburătoarelor, fie ele vrăbiuțe, turturele, porumbei, mierle sau ce-or mai fi fost. Și... nu numai atât. Când a poposit în curtea noastră o străină patrupedă „miauneză”, cine credeți că i-a oferit scăpare de lătrăcioasele matracuci care voiau să sară peste bunele maniere de a face mai întâi cunoștință? Ați ghicit, dragul nostru cireș. Ca să nu mai amintesc de albinele pe care, uneori, le apucă dorul de ducă și, în călătoria lor, mai fac câte-o escală pe la noi prin curte, pentru a afla dacă au cale liberă sau dacă nu sunt ceva vântoase puternice care să le întoarcă din drum. Așa a ajuns vecinul să creadă că cireșul nostru e uns cu miere de trag cu atâta dragoste albinele la el. Păi, dacă e plin de bunătate…

  Cireșul nostru îi iubește pe toți deopotrivă și le găsește scuze tuturor… Nici când s-a ridicat sub crengile lui, la umbră, cotețul viitoarelor găini, împrejmuit de un țarc, nu părea să-l deranjeze, ba parcă aștepta cu nerăbdare locatarele anunțate deja. Dar, până una-alta, a primit alt gen de… locatari.

  Pentru că grădina noastră nu e mare și, totuși, am vrut să avem ludău (dovleac plăcintar) în toamnă, am plantat semințe în țarc. Acolo pusesem și castraveți în jardiniere, pe o băncuță, așa cum facem deja de câțiva ani, căci pare să le placă la umbra cireșului. Iar când sunt mai mărișori, se agață de gardul ce împrejmuiește țarcul. Ei bine, jos, în gropile făcute dinainte, am plantat semințe dintr-un dovleac de anul trecut de la socrii mei de la țară, semințe pe care le-am ținut înainte în apă câteva zile, căci anul trecut nu ieșise nici măcar unul. Le-am udat de câteva ori și mare ne-a fost bucuria când am văzut că semințele s-au hotărât să iasă în lume. Și nu una-două, cum crezusem eu, ci din toate cele opt cuiburi, așa, câte cinci-șase deodată. Și pentru că în familia mea nu mai dorise nimeni (drept îi că n-am pus anunț la „mica publicitate” ca să știe toată lumea) ne-am confruntat cu o întreagă comunitate de dovleci care au luat-o repejor spre grădină. „A, nu, nu pe-acolo!” le-am spus eu, căci n-am uitat că, acum câțiva ani, și-au construit orașul mai peste tot și adio gulii, morcovi și ce mai pusesem în acel moment. Așa că i-am redirecționat înapoi în țarc. Dovlecii, puțin nedumeriți, s-au cocoțat pe gard și, ajunși acolo, au stat nițel la sfat, încercând să se hotărască pe unde s-o ia. „Haideți aici, că este loc destul!” i-a invitat cireșul și n-a fost nevoie să zică de două ori. Așa au ajuns dovlecii mei să-și facă o întreagă comunitate în cireș, comunitate care, ulterior, a primit statutul de „oraș”. Dar, să vă fac cunoștință, să vedeți cu cine avem de-a face.

  Cel mai curajos dintre ei, tânărul Ludaie, a luat-o cu mare avânt spre culmile cireșului, plasându-și locuința către vârf, unde aerul este mai rarefiat și cerul mai albastru. Vede și el, asemenea cireșului, până hăt departe, singur în bătaia vântului, bucurându-se de priveliște, de florile minunate din alte grădini, de guralivele vrăbiuțe de la care află ultimele știri, de albinele care-l mai vizitează când și când... Seara, admiră luna și stelele una câte una, urmărind „Carul Mare”, „Carul Mic” „Cassiopeia” și alte constelații cunoscute. Mândru de poziția lui, parcă s-ar lua la întrecere cu suratele înaripate. Bine, ele nu-l prea bagă în seamă, știind că mai sus de atât nu poate ajunge, spre deosebire de ele.

  Mai jos cu aproximativ un metru, pe diagonală, se află vecina lui, madam Bostănache care trăiește singură, alături de fetița ei, mică-mică, încă în scutece, căreia îi este foarte devotată. De fapt, acum învață, cu fiecare zi care trece, să fie mamă, una dintre „slujbele” cele mai grele, dar și frumoase, care se învață pe tot parcursul vieții...

  Junele Dovlecescu și-a plasat locuința la vreo jumătate de metru deasupra țarcului. Cică, se simte foarte bine acolo, la adăpost de arșiță, înconjurat de păsărele care-i povestesc ce mai e nou prin cartier. Dar, oricum, când vrea să fie singur cu gândurile lui, se preface că doarme sau citește ceva interesant, căci tare-i mai place și lui lectura. Așa simte că poate călători peste tot prin lume și deja știe o grămadă de lucruri interesante, ba mai mult, îi place și să recite poezii.

  Mai jos, chiar deasupra țarcului, și-a găsit locuință familia Ludonovschi. Domnul Ludonovschi e cam supraponderal, dar madama dumnealui e o drăguță, iar băiatul lor e foarte educat. Se vede că mama lui se ocupă de el, căci copilul nu uită niciodată să salute, e politicos cu toată lumea și toți vecinii îl iubesc.

  Între familia Ludonovschi și junele Dovlecescu s-a mutat de curând domnișoara Curcubita. Încă nu știu prea multe, că numa’ ne-am trezit cu ea acolo. E foarte rezervată, parcă ar încerca să fie invizibilă… Sau e o persoană importantă sub acoperire, incognito cum ar veni. Dar ne lămurim noi până la urmă. Oricum, e foarte frumoasă, cultă, educată și nici nu-s sigură dacă junelui nu i s-au aprins călcâiele după ea. Căci am observat că încearcă mereu să-i iasă în cale și, când o întâlnește, pare mai fericit decât de obicei. Iar de curând, pe când tocmai îi recita, plin de entuziasm, niște versuri romantice, un singur pas gresit l-a adus, la propriu, cu picioarele pe pământ, ajungând la parter, la poalele cireșului. De atunci, privind în sus către domnișoara Curcubita, junele Dovlecescu oftează așa, ca pentru sine: „Eh, ce să-i faci, dragostea…” (eu aș spune, mai degrabă, că e vorba de gravitație, dar… na! las după el)...

  La vreo treizeci de centimetri de pământ, printre flori, sprijinit de gardul ce împrejmuiește țarcul, s-a cazat domnul Ludăcilă. Rămas văduv, e mai morocănos din fire, nu prea îi plac ieșirile și nici nu primește vizitatori. Deoarece are frică de înălțime, casa lui era singura variantă convenabilă în acel moment și... acolo a rămas.

  Pentru că vrea să fie la curent cu tot ce se întâmplă în grădină și în afara ei, doamna care le știe pe toate, care are tot timpul dreptate sau, mă rog, așa pretinde dumneaei, normal că nu putea lipsi din oraș și un astfel de personaj, „radio-șanțul” care știe totul despre toți, madam Pepenovici. Ea și-a găsit locuință la periferia orașului, trecând ilicit gardul în grădină, unde s-a stabilit strategic, într-un unghi de unde spionează până hăt departe, în fundul grădinii, dar și ce se mai întâmplă în oraș. Nimeni n-a îndrăznit să-i atragă atenția (nici chiar eu), căci nu prea-ți vine să te bagi în „gura lumii” de bunăvoie, scornindu-se cine știe ce povești pe seama ta. Așa că fiecare își vede de treaba lui, noi de-a noastră și ea de-a ei. Oricum, o mai bună „cameră de supraveghere” n-ai găsi în tot orașul, motiv pentru care lumea o cunoaște mai bine sub numele de „Spioana”, decât numele ei adevărat.

  De curând, mergând în țarc, am mai descoperit doi „bebeluși”… Cred că nu va trece mult până se va deschide o grădiniță pentru „bebei-dovlecei”, iar madam Pepenovici care o mai supraveghează uneori, în grădină, pe fetița doamnei Bostănache, va primi și slujba de babysitter cu normă întreagă (dacă iubește atât de mult copiii)...

  Cam aceștia sunt locuitorii orașului din cireș, deocamdată. Dar am văzut că și piersicul și-a deschis granițele, căci unii dovleci s-au hotărât s-o ia și într-acolo. Oricum, sunt curioasă cum va arăta orașul în toamnă, când va avea loc balul anual din octombrie…

 

Tânărul Ludaie și madam Bostănache...

 

Junele Dovlecescu înainte de a se muta la parter...

 

Domnul Ludăcilă...

sau/s-au

                        sau

Ce vrea să mănânce: mere sau piersici?

Va veni sau mâine, sau poimâine.

Nu contează cum îmi înapoiază datoria, în dolari sau în euro. 

Astăzi sau mâine se va întâmpla ceva.

El se face inginer sau ce l-au sfătuit părinții.

                     s-au

Când s-au dus acasă?

Bine că s-au înapoiat sănătoși.

S-au întâmplat multe lucruri interesante în lipsa lui.

Nu s-au supărat că au fost lăsați singuri.

S-au speriat când au văzut ce se întâmplă.

A fost... (Tudor Arghezi)

Scumpi copii, după vacanță,

Vă mai amintiți de Zdreanță,

Cel cu ochii de faianță,

Cum l-am scris și l-ați citit?

Câte unul, câți ați fost,

L-învăța și pe de rost,

Răsfățat și mult iubit,

Zdreanță-al nostru a murit.

 

Rămăsese din frumosul

Prieten bun, pielea și osul.

Își pierduse și mirosul

Și vederea, schiopătând

Și căzând din când în când.

Mă striga din glod și apă

Să-l mai scot din câte-o groapă,

Aducându-și poate-aminte

De un drum de mai-nainte,

O lua strâmb printre strujani

Dând cu botu-n bolovani

Pentru ca întâi și-ntâi

Să-l ridic și să-l mângâi.

Zdreanță, fără să mă vadă,

Mă știa cam prin livadă.

Sufăr de atunci cumplit

Să știu Zdreanță că-a murit.

 

Plânge sufletul din mine.

Îl aștept și nu mai vine.

 

Mai aflați și nu e bine

Că ce fuse nu mai vine.

 

Vremea deapănă și toarce

Și ce-a fost nu mai se-ntoarce.

 

Flutur, pe canapeaua lui...